În contextul actual al României unde, la peste trei decenii de la abrogarea Decretului nr. 770/1966, femeile se confruntă cu obstacole birocratice și financiare semnificative în accesul lor la serviciile de întrerupere voluntară a sarcinii, este esențial să reexaminăm principiile care guvernează aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în materie de sănătate reproductivă. Observăm un regres alarmant în ceea ce privește accesibilitatea serviciilor de avort, un drept esențial pentru demnitatea și autonomia femeilor.
În ciuda faptului că, prin decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989, România a marcat un pas înainte important în recunoașterea și protejarea drepturilor reproductive, realitatea pe teren a evoluat într-o manieră contradictorie. Acest lucru subliniază o discrepanță profundă între legislația care recunoaște drepturile individuale și implementarea efectivă a acestora, conducând la situații în care femeile sunt nevoite să apeleze la soluții îndoielnice sau chiar periculoase pentru a-și exercita drepturile.
Privind îndeaproape situația descrisă, este imperativ ca statul să își asume un rol mai activ în facilitarea accesului la servicii de sănătate reproductivă de calitate, inclusiv avortul, fiind o chestiune de sănătate publică și de drepturi umane. Excluderea serviciilor de întrerupere voluntară a sarcinii din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate nu numai că contravine angajamentului României față de drepturile omului, ci și perpetuează inegalități sociale și economice profund înrădăcinate.
Este necesar ca statul român să revizuiască politicile și normele de finanțare ale sistemului de sănătate, astfel încât să asigure acoperirea financiară a avortului, în mod special în cazurile de viol, incest, sau atunci când sarcina pune în pericol viața sau sănătatea femeii. De asemenea, este crucial să încurajăm și să sprijinim programele de educație și planificare familială, care să ofere informații complete și accesibile cu privire la contracepție și sănătatea reproductivă, reducând astfel nevoia de avort.
Refuzul spitalelor de a oferi servicii de întrerupere de sarcină și invocarea clauzei de conștiință de către medici, ca mijloc de a nega accesul la un serviciu de sănătate esențial, necesită o analiză atentă și, posibil, o reglementare mai strictă pentru a evita abuzurile care pot limita drepturile reproductive ale femeilor.
În concluzie, este vitală promovarea unui cadru legislativ și instituțional care să respecte, să protejeze și să îndeplinească drepturile reproductivă ale femeilor, considerând accesul la serviciile de avort nu doar o problemă de sănătate publică, ci și un imperativ etic și juridic care subliniază respectul față de demnitatea umană și autonomia personală. Prin urmare, asigurarea acestor drepturi trebuie să fie o prioritate pentru orice societate care aspiră la principii de egalitate, justiție și respect pentru drepturile omului.
