Dincolo de baricadă | Noaptea de 21-22 Decembrie 1989 în București, povestită de protestatari bătuți și închiși la Jilava
În decembrie 1989, România era o țară închisă în tăcere forțată. Timișoara a fost primul oraș care a îndrăznit să vorbească. Pe 15 decembrie, în jurul clădirii bisericii reformate, unde locuia pastorul László Tőkés, s-au adunat primii protestatari. Enoriașii care se opuneau mutării sale forțate la țară au fost primii care au strigat „Jos Ceaușescu!”.
Pe 21 decembrie, mitingul de susținere organizat de partid pentru dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a transformat în revoltă. În toiul nopții de 21-22 decembrie, protestul a devenit Revoluția Română din 1989. Manifestanții nu mai cereau doar pedepsirea celor vinovați de uciderea a 70 de manifestanți și rănirea a sute de oameni la Timișoara, ci însăși prăbușirea comunismului.
Printre cei care au făcut posibilă România liberă, riscându-și viața, s-au aflat și Dana Badea, Nicoleta Giurcanu și Dragoș Munteanu. Tineri, chiar copii atunci, cei trei au fost bătuți de trupele de Miliție și Securitate, apoi duși la închisoarea Jilava și la Miliția Capitalei. Amintirile lor surprind disperarea, curajul și solidaritatea din ultimele 24 de ore ale dictaturii.
Pe 21 decembrie, la ora 11:00, Nicolae Ceaușescu apărea în fața unei mulțimi aduse organizat în Piața Palatului. Mitingul era transmis în direct la Televiziunea Română, iar în apartamentele din București, lumea aștepta să se întâmple ceva. Orice. Când mulțimea a început să huiduie, imaginea TVR a dispărut. A fost semnalul că acel ceva, mult așteptat, a început.
La ora 13:00, în fața Hotelului Intercontinental, o femeie a strigat „Jos Ceaușescu!”, iar mulțimea a început să strige în cor. Paul Cozighian, student la Regie de Film, a ieșit în stradă cu camera de filmat, hotărât să surprindă momentul. Atmosfera era tensionată, iar orașul părea suspendat între două lumi: cea veche, care refuza să cedeze, și una nouă, care prindea glas.
Pe măsură ce se lăsa seara, centrul Bucureștiului devenea un labirint de cordoane militare, fum și strigăte. Oamenii nu știau dacă să rămână sau să fugă, dar aproape nimeni nu mai putea pleca. Nicoleta Giurcanu, care locuia în cartierul Dristor, a fost arestată împreună cu tatăl și fratele ei, duși la Secția 14 Miliție, unde au fost bătuți cu bestialitate.
Noaptea de 21-22 decembrie a fost marcată de violență extremă. Dana Badea a fost arestată și dusă la Jilava, unde a fost lovită și umilită. „Am fost lovită cu picioarele, cu bastoanele, cu pistoalele, cu tot ce aveau… uneori nici nu înțelegeam cu ce eram lovită”, își amintește ea. La Jilava, violența a continuat, iar cei reținuți au fost supuși unor tratamente inumane.
În dimineața zilei de 22 decembrie, între orele 5:00 și 7:00, în celulele de la Jilava, viața părea suspendată între frică și oboseală. „Ni s-au adus o cană de ceai și un colț de pâine”, povestește Dragoș Munteanu. „Cel puțin cinci ani vă dă. Ori, dacă nu, vă scot pe câmp și vă împușcă pe toți”, le-a spus un milițian.
Pe 22 decembrie, în jurul orei 16:30, Dana Badea a fost eliberată din Fortul 13. „Eram plini de sânge, zdrențuiți, murdari”, își amintește ea. La gară, un tânăr i-a spus că prietenul ei, Vali, a fost omorât în Fortul 13. „Era călcat în picioare, pur și simplu, iar asta a fost ultima imagine pe care o am cu Vali”, mărturisește Dana.
Nicoleta Giurcanu a fost eliberată pe 23 decembrie, după ce a fost dusă la Miliția Capitalei. „Am fost puși să spălăm toate coridoarele pline de sânge”, povestește ea. După aproape trei zile de detenție, Nicoleta și fratele ei au fost lăsați să plece acasă. „Trei luni nu am mers la școală. Tata bloca ușa cu cuierul. Eram speriați și plângeam”, își amintește ea.
După eliberare, traumele s-au întins pe zeci de ani. Dana Badea spune că, de fapt, nu le-a procesat niciodată. „După ’90, am fost amenințată să spun că nu am fost bătută în Jilava. Unsprezece ani nu am mai intrat în România. Am avut azil politic în Italia”. Dragoș Munteanu își amintește sentimentul de neputință și absența dreptății. „Am fost batjocoriți acolo. Și ne-am ales doar cu niște scuze”.
Pentru Nicoleta, tăcerea a fost convenabilă pentru autorități. „Au avut impresia că victimele, din cauza traumelor, nu vor povesti. Dar tânăra generație trebuie să afle adevărul de la noi, cât mai suntem în viață”. Au trecut 36 de ani, iar urmele acelor zile se mai văd încă – în tăcerile lungi, în ezitările din voce, în privirile care se pierd pentru o clipă. Revoluția nu s-a sfârșit niciodată pentru cei care au trăit-o.
