Armata obligatorie, trauma unei generații: plutonierul beat, ofițerul și mai beat și alți supereroi militari în România comunistă
Mihnea Lazăr și Andrei Avram revin asupra unei teme puțin explorate, dar esențiale în înțelegerea psihologiei unei întregi generații – stagiul militar din perioada comunistă a României. O experiență drenantă, plină de umilințe și agresiuni simbolice, ce le-a lăsat o amprentă adâncă celor care au servit în armata română din anii de dinainte de 1989.
Recenziile despre acest capitol întunecat al istoriei recente sunt adesea însoțite de nostalgie pentru viața de dinainte. Multe voci își aduc aminte cu amărăciune de un sistem în care rigorile militare erau resimțite mai mult ca o formă de umilință decât ca o școală a bărbaților. În realitate, armată era un labirint al suferinței și al abuzului, unde disciplina era impusă prin metode brutale, iar superiorii, adesea beți, decideau asupra vieții și morții tinerilor soldați.
Experiențe traumatizante
Costin Mihăilescu își amintește despre prima sa întâlnire cu brutalitatea militară. La doar 18 ani, a fost încorporat la unitatea din Târgu Mureș, transformându-se rapid dintr-un tânăr idealist într-un soldat deziluzionat. Se dezvăluie o poveste de inițiere sordidă: tunsoarea zero, regimul alimentar inexistent, umilințele și brutalitatea unor comandanți ineficienți. Această experiență a fost ilustrată cu o tipică amărăciune de comunismul românesc, unde disciplina era adesea un pretext pentru supunere și abuz.
Alin Ciupală, cu propriii săi martori, descrie cum armata română în anii 1989 a fost împinsă să represioneze un popor revoltat. Recruții erau avertizați să tragă în demonstranți sub pretenția că apără statul de „elementele străine” ce provocau tulburări. Aceasta l-a transformat pe Alin dintr-un soldat obedient într-un martor al violenței gratuite, având la dispoziție puțină pregătire și absolut niciun fel de instrucțiune morală care să le deschidă ochii asupra nedreptății.
Dezintegrarea umană și militară
„Armata te disciplinează și te face bărbat”, se spunea, dar realitatea spune altceva. Tinerii soldați au învățat rapid că armata comunistă era o „fabrică de frică” mai degrabă decât o instituție de formare. Mihăilescu și Ciupală recunosc că un simț profund de neputință și umilință lesne a devenit parte din lucrul zilnic, transformați astfel în mărionete ale unui sistem degradant. Fiecare zi era o repetare a traumei, un șir interminabil de umilințe, de la curățarea grajdurilor pline de dejecții, până la mâncatul unei mese de calitate mizereabilă.
Această experiență comună, traumatică, a fost amplificat, în Timișoara, în decembrie 1989, unde soldații au primit ordine să tragă în conaționalii săi. Cei 1.166 de morți în timpul Revoluției reprezintă nu doar pierderile de vieți omenești, ci și eșecul unei armate incapabile să-și protejeze cetățenii. Aceleași fete tinere care beneficiau de o educație militară erau acum îndoctrinează și refuzau să conteste ordinul obținut de la ofițerii ierarhici.
Nostalgia în falsă lumină
În concluzie, privind înapoi, parcă trăitorii acelor vremuri își amintesc mai mult de cei care au vrut să le impună disciplina brutală și reguli absurde, decât de camaraderia autentică de care ar fi trebuit să beneficieze. Amintirea armatei comuniste, o traumatizare a unei generații, rămâne un semn de întrebare în istoria României. Această reminiscență amerează un popor deja greu încercat, marcând în continuare o diviziune esențială între trecut și un viitor incert.
În ciuda încercărilor de a rescrie istoria, procesele de condamnare, atât publice, cât și individuale, ale regimului comunist trebuie să continue, pentru ca rănile deschise să se vindece.
